Trecător, aşa cum sunt mulţi, nu îl diferenţiază nimic de ceilalţi. Are nevoie de un nume, un nume de erou, cineva pe care să îl urmăreşti din depărtare şi să îl vezi. Dar nu e un erou şi nici nu vrea atenţie. Un simplu trecător printre mulţi alţii.
„Trist…” se aude o şoaptă de dincolo de mulţime… uşor… încet… parcă departe de mulţimea ce privea pe omul aşezat pe bancă. Simte cum un nod i se urcă în gât şi îşi ascunde privirea. Se simte neputincios, ar vrea să ajute, ar vrea să fugă. Nu e un erou, e departe de fi aşa ceva.
Picioarele îngroşate şi goale ating asfaltul încins de soarele arzător al unei alte veri toride. „Va pleca… Va pleca din mintea mea” îşi rosteşte aşa zisul erou în gând. Nu mai poate arunca o privire asupra pantalonilor tăiaţi ce cândva demult ar fi fost purtaţi cu demnitate. Stofa gri e acum decolorată şi murdară, cu pete şi alte rupturi pe alocuri. Cămaşa deschisă îi dezvelea un maieu rupt şi murdar. Materialul nu se mai distinge, e doar o panză roasă de vreme. Era albă…
Tânărul îşi muşca buza şi se apropie de marginea străzii pentru a privi mai bine către autobuzul ce nu pare să se grăbească.
Chiar dacă nu a a privit prea mult timp asupra bătrânului ce strângea la piept o bucată de pâine încă îi poate auzi glasul. „Mulţumesc… Sărutmâna.” O voce destul de lină şi plăcută la auz, ce reuşea să ajungă acolo unde trebuia.
„De ce îi mulţumeşte” gândeşte tânarul. „Femeii îi căzuse pâinea pe jos, iar acum el îi mulţumeşte pentru un lucru aruncat…. Gunoi… Un … gunoi.”
Nimic nu pare să schimbe situaţia. Lumea priveşte, unii se amuză, unii sunt scârbiţi, el aşteaptă autobuzul ce soseşte.
Nodul din gât şi respiraţia greoaie încă îl însoţesc. Circul continuă şi se pune în mişcare, cel puţin auditorul. Spectacolul rămâne garantat. Un bătrân ce a ieşit cu mult în urmă la pensie îşi expune cu nonşalanţă aventurile copilăriei prietenului său imaginar. Un chin oare? Un coşmar? O moarte de om? Ce poţi gândi în momentul în care un om îşi pierde puterea de a gândi, de a recunoaşte părinţii, fraţii, copii. Eroul de poveste, ce nu are încredere în forţele proprii se simte apăsat de amintiri.
Aşa cum acest bătrân vorbeşte cu vocea sâsâită lucrurile care pentru el sunt adevărate, cu toate că bomba atomică nu a căzut în anii ’40 pe străzile din România, cum bunicul lui decedat vorbea în urma bolii cu nume german despre cum e închis într-o casă cu străini. Alzheimer a fost cuvântul folosit în trecut, acum e doar senilitatea ce îşi spune cuvântul, dar lucrurile similitudinile se păstrează. Aceiaşi străini ce îl chinuiau pe bunul bunic îl şi înmormantaseră, aceiaşi străini pe care odată îi numea „nepoţi”, îi căraseră sicriul, aceiaşi străini pe care îi gonise cu blesteme, le spusese poveşti cu mulţi ani în urmă.
Anii au trecut, lunile au trecut, săptămânile, zilele şi orele şi minutele de asemenea. Bătrânul cu a sa bombă atomică au rămas de mult în urmă. Pasul grăbit trădează emoţia unui salvator ce…. vrea doar să fugă. Vrea de fapt să se salveze. Un picior în faţa celuilalt pâna la treptele intrării subterane de la metrou pe care le parcurge cu o grabă evidentă.
Maşinăria de metal se pune în mişcare şi lucruile par mai bune. Aerul e rece, cădulra s-a disipat, iar stropii de sudoae de pe spate sunt mai reci, ca mici ace pe o piele incinsă. Privirea tânărului, ce sigur nu e maratonist sau alergător, dar ce a reuşit să parcurgă o distantă considerabilă într-un timp foarte scurt i se opreşte pe o pereche de ochi albăstrui aproape înlacrimaţi a unei tinere de vărsta lui. „Trist…” ca o şoaptă în mulţimea gândurilor ce se împăienjenesc în minte. Privirea fetei este aţintită puţin timp asupra siluetei bărbăteşti din faţa ei, înalt şi cu mâna stângă plină de scrijelituri indescifrabile numite tatuaje. Cercelul din urechea stângă, ca o piatră preţioasă mare şi strălucitoare, dar de fapt o sticlă ieftină îi infrumuseţează figura deja marcată de fixativul din păr. Ochii eroului cad repede spre perechea albastră de vis-a-vis surpinzând o picătură de lichid transparent la colţul lor. Tânara îl fixa cu privirea, iar momentul a fost scurt. Îşi întoarce capul spre stânga, spre dreapta, îl lasă în jos, îşi ascunde privirea în spatele unei mâini ridicate uşor ce vrea să şteargă broboanele de sudoare de pe frunte. Printre degete aceasta îl fixează iarăşi, urmată de acelaşi ritual de gesturi repetate de câteva ori.
„Trist…” gândeşte tânărul în timp ce fata se ridică şi coboară din vagonul oprit încercând să strânga mâna tipului înalt ce o însoţeşte. O ultimă privire a ochilor albaştri înlăcrimaţi este aruncată prin geamul vagonului către eroul decăzut. Ea e împinsă de acel presupus iubit puţin în lateral, în timp ce el îşi eliberează mâna din a ei.
Trist…. şi multe puncte de … suspensie
