„Să moară familia mea! … Bine băiatul meu.”
Astfel îşi încheie pledoaria domnul scund cu ten măsliniu înainte de a-şi relua locul în micul compartiment. Trei minute, nu cred că a durat mai mult. Trei minute lungi şi dureroase încărcate de jigniri profunde aduse limbii şi poporului român. Nu credeam că e posibil ca din simple cuvinte aruncate de-a valma se poate crea o imagine atât de falsă şi proastă minorităţilor.
Dar cine sunt eu să judec? Eu nu judec, doar observ. Sunt un observator distant al lumii în care trăiesc. Observ coridorul lung al vagonului în timp ce uriaşul de metal îşi continuă drumul său de-a lungul liniei vieţii sale. Podeaua pătată şi pereţii decoloraţi de timp trezesc amintiri ale unor timpuri de mult apuse.
Copilul de doar zece ani de la geam ce stă pe locul meu îmi aminteşte de mine şi de copilăria mea. Gândul la acei străini ce îmi cedau locul lor la geam mă face să zâmbesc şi să le urmez exemplul. Mă simt ca într-o maşină a timpului, o capsulă a unor momente ce nu se pierd. Călătoresc în timp şi spaţiu de-a lungul şinelor gândurilor mele. Mă afund tot mai mult şi cu fiecare minute mă apropii de acel punct în lume, destinaţia mea. Anotimpurile se succedă şi eu mă strecor într-o lume ireală a visurilor. Mă strecor într-o minte pierdută ce rătăceşte neîncetat într-o lume diferită. Citesc un basm pe care acum încep să îl scriu.
„Şi a fost odată ca niciodată…” aşa începeau toate poveştile, dar basmul e pe cale de a se fărâma în aceste cuvinte.
„Şi a fost odată…” a fost o dată într-o vară călduroasă, când deasupra se vedeau dansurile ameţitoare ale locuitorilor cerurilor. Se vedea o grămadă de bagaje, doi părinţi iubitori, un bunic supărat şi un copil nepăsător. Se vedea o familie voiasă ce îşi făcea planuri. Vorbele lor se pierdeau în mulţime, gândurile se pierdeau în timp.
În depărtare se aude un fluierat iar megafonul gării anunţă sosirea trenului. Se împart câteva cuvinte şi ultimele îmbrăţişări. Bunicul e supărat dar păstrează pe chip un zâmbet ce inspiră încredere. Total neconvingător totuşi. Nimeni nu îl crede, iar el de abia işi reţine lacrimile despărţirii. Dar nu e o despărţire în adevăratul sens al cuvântului, e doar un „la revedere şi pe curând tăticule”. Roţile metalice scârţâie în timp ce transportul încetineşte ajungând în cele din urmă nemişcat.
Agitaţia şi larma a crescut simţitor. Mama se urcă mai greu, copilul e sprinten şi o urmează îndeaproape. Tatăl încărcat de bagaje urcă şi el iar bunicul se grabeşte ridicând de jos şi aruncând în tren restul. Maşinăria se pune în mişcare iar panica cuprinde călătorii. Unii nu s-au urcat încă, dar bunicului nu îi pasă el continuă să alerge şi să arunce din mers ultimele pachete. Viteza creşte dar totul este acum în regulă. În spate rămâneun peron, un om singur şi un sfat: „aveţi grijă de voi”.
Familia e din nou fericită şi în drumul ei spre casa ce îi aşteaptă. Dar ce se va întâmpla cu bunicul? Bunicul va fi bine, o va lua uşor, pas cu pas spre casă. Bunicul e bine, coborând treptele gării cu paşi mici. Pe drum se va opri probabil pe la cei care vor dori să îi vorbească, dar va ajunge cu bine acasă. Va ajunge, va sta şi va aştepta cu nerăbdare data viitoare când nepoţelul îi va deschide data viitoare poarta şi va păşi alergând în curte.
