privighetoarea

Privesc cum întreaga lume stă la picioarele mele, cum toţi privesc şi visează. Se lasă purtaţi de fanteziile lor, îşi doresc plăceri şi cer tot timpul. Au speranţe iar eu le nărui pe toate. Îmi sunt cu toţii la degeul meu mic, premiul mult râvnit de ei este doar un vânător mai iscusit. Nimeni nu înţelege, nimeni nu vede, stau cu toţii şi adimiră. Eu sunt cea care îi ridică pe alte culmi ale gloriei, eu sunt cea care îi loveşte şi îi trimite în groapa fără fund de unde au ieşit. Eu … eu sunt singură.
Mă simt prizoniera propriului meu palat de cleştar. Mă simt închisă şi rătăcită. Mă simt rea şi hidoasă. Poate sunt. Toţi îmi spun că sunt o privighetoare, cea mai strălucitoare şi îmbătătoare dintre fiinţele ce au străbătut pământul.
Totul e hilar şi amuzant, sunt întruchiparea perfecţiunii, un clişeu, o privighetoare închisă într-o colivie de aur. Sunt eu mergând acolo unde zidurile labirintului meu mirific mă conduc, tot mai departe de mine, tot mai departe de el. Mă urăsc şi în toată măreţia mea, mă văd mai presus decât toţi. Inima mea e îngreunată, şi doar el e cel care îmi poate suporta şi alina durerea.
Îl aştept să vină, să îmi bată la fereastra mea, să mă cheme afară în lumina soarelui, aştept să vină să mă ia dincolo de împărăţia mea. Dar la geam e doar acea bufniţă prevestitoare, acea şoaptă de copil ce mă cheamă mai adânc spre întunericul nopţii.
De data asta am cedat chemării dulci a decăderii, păşesc pe zăpada proaspătă şi privesc cum urmele mi se pierd sub fulgii ce mă înconjoară. Plutesc în povestea vieţii mele infinite, plutesc departe în nepăsare şi singurătate. Nu simt frigul, nu simt nimic, amorţeala mă cuprinde, iar dorinţa îmi înnabuşă orice gând. Îl vreau cu toată fiinţa mea, am nevoie de el, să îl simt, să îl respire şi să mă las purtată de mâna lui.
Chipul lui, cu atât m-aş mulţumi, să îl văd mi-ar fi de ajuns. Oare când momentul întâlnirii va veni, voi dori un singur lucru, să îl pot recunoaşte. Aş vrea să îl chem. La mine, să îi spun ce simt, aş vrea să … nici eu nu ştiu ce vreau. Rămân în amorţeala mea, rămân departe de el, în zăpada ce se aşterne peste corpul meu.
Mă gândesc, şi gîndurile mele tot la el mă poartă, mă gândesc că sunt slabă şi caut lucrurile pe care alţii nu le pot visa. Sunt o fugară, căutătoare a unui paradis propriu. Iar acum zorii se văd în depărtare, iar eu trebuie să fug, să mă ascund din nou, sub mantia mea întunecată. Îmi este frică, aş vrea să îl pot privi acum, să îi spun bine ai venit, dar las în urmă doar adio.
Timpul meu a trecut, imaginea mea a pălit, iar eu, în lumea mea, aştept ca totul să înceapă din nou. Vreau să ascult acel cântec de leagăn, cu care iubitul îşi dezmiardă iubita. Vreau să iubesc, să fiu iubită. Dar eu nu pot. Eu sunt singură.
Eu sunt luna, el e soarele.
Şi totuşi zâmbesc în sinea mea, zâmbesc deoarece, va veni şi ziua, cand lunea şi soarele vor straluci împreună, când mă voi alătura lui şi fuga va lua sfârşit. Va veni ziua când mă va săruta, iar oamenii vor privi neputincioşi. Rămân un premiu, în mâinile lui.