Trenuri vechi şi trenuri noi

„Să moară familia mea! … Bine băiatul meu.”
Astfel îşi încheie pledoaria domnul scund cu ten măsliniu înainte de a-şi relua locul în micul compartiment. Trei minute, nu cred că a durat mai mult. Trei minute lungi şi dureroase încărcate de jigniri profunde aduse limbii şi poporului român. Nu credeam că e posibil ca din simple cuvinte aruncate de-a valma se poate crea o imagine atât de falsă şi proastă minorităţilor.

privighetoarea

Privesc cum întreaga lume stă la picioarele mele, cum toţi privesc şi visează. Se lasă purtaţi de fanteziile lor, îşi doresc plăceri şi cer tot timpul. Au speranţe iar eu le nărui pe toate. Îmi sunt cu toţii la degeul meu mic, premiul mult râvnit de ei este doar un vânător mai iscusit. Nimeni nu înţelege, nimeni nu vede, stau cu toţii şi adimiră. Eu sunt cea care îi ridică pe alte culmi ale gloriei, eu sunt cea care îi loveşte şi îi trimite în groapa fără fund de unde au ieşit. Eu … eu sunt singură.