Ingerul – prefaţă

Din nou treaz.

După zece secole de stat captiv în urma acelui blestem, am ridicat capacul de piatră al sicriului ce m-a acoperit. Îmi amintesc cum ea a aruncat asupra mea acele vorbe de ocară, cum a spus că sunt un monstru şi un criminal. Aşa voi fi, până o voi face să plătească.

Am avut încerede în ea, am iubit-o, dar m-a inchis şi m-a transformat într-un demon însetat de sânge şi distrugere. Mintea mea a fost învăluită de sentimentul de ură şi dorinţa de răzbunare. “Paulus Nikophoros” a stat scris în piatra peste care mileniul a trecut, a prăfuit literele şi aproape le-a şters. Timpul a trecut şi peste mine, lăsând în urmă toată omenia mea în praful din care m-am ridicat. Am mers încet prin cripta ce mi-a fost casă timp de o mie de ani, iar ajuns la intrare emoţia m-a lovit. Am stat cu mâna lipită de uşa zidită a casei mele de piatră, acea închisoare unde omul din mine a murit.

Am râs. Am râs cu o poftă demonică în timp ce zidul din faţa mea s-a prefăcut în praf sub pumnul ce elibera fiara din mine deschizându-i poarta unei noi lumi nemaivăzute. Luminile acestei lumi s-au revărsat asupra cerului într-un mod magic, haotic şi dumnezeiesc in acelaşi timp. Lumini pe care nu am putut să le visez nici în cele mai îndepărate nopţi ale omului ce a rămas în cripta ce îi poartă numele.

Pentru fiecare an pierdut din viaţa mea, am vărsat câte o lacrimă. O mie de ani, o mie de lacrimi care să îmi spele praful de pe faţă. O mie de picături de apă dulce ce m-au îndepărtat tot mai mult de ceea ce eram înainte. O mie de motive pentru care eu am devenit acest înger întunecat al nopţii şi pentru care răzbunarea şi setea de sânge şi violenţă m-au făcut să deshid ochii din nou.

Am mers pe străzile oamenilor moderni cu puterea sutelor încleştate în propriile mâini. Nimeni nu m-a putut opri, nici acei copii proşti ce işi petrec nopţile pe străduţele slab luminate de focurile lămpilor noi şi inexplicabile mie. Sângele lor pe dinţii mei mi-a trezit dorinţe şi puteri la care nu am indrăznit să visez până acum. Focul ce mi-a înconjurat pieptul mi-a dat putere iar ochii mei au putut să vadă lucruri care pe care lacrimile nu m-au lăsat.

Am fost un prinţ al oamenilor iar acum sunt un prinţ al nopţii şi al întunericului. Acum, în sângele celor căzuţi, cunoştinţele celor care mi-au potolit setea se răspândeşte în mine acoperind golurile istoriei şi civilizaţiei lor necunoscute. Acea licoare stacojie, acel festival al sângelui şi durerii m-a trezit şi m-a făcut să înţeleg ce sunt. Oroarea. Originalul. Nemaivăzutul. Sângele mi se scurgea de pe bărbie ca mai apoi să se verse ca o fântână pe gâtul meu în jos lăsând toate plăcerile şi gândurile vicitmei să mi se aşterne în faţă ca o carte deschisă, ca o bibliotecă privată a filmelor de groază în care agonia sfârşitului în chinuri mi-a făcut mie deliciul.

I-am lovit cu duşmănie pe toţi care mi-au ieşit în cale… prada mea… hrana mea… Eu am fost călăul atâtor suflete în viaţa mea de om. Eu am fost tatăl tuturor călăilor ce au făcut ca în urma lor, aripi negre de îngeri să străbată cerul. Eu am fost cel care a lăsat în urma lui războaie, vieţi distruse şi vise neîmplinite. Toate astea până când am început să fiu mai select, să mă joc, preferând tot timpul ceva mai elevat, superior, plin de noi sentimente şi gânduri.

Am întâlnit şi alţi prinţi ai întunericului, în acest drum al veşnicelor cimitire şi pietre de mormânt pe care le-am lăsat în urmă, dar aceştia au fost doar pioni pe imensa tablă de şah a vieţii şi a morţii, tabla pe care eu nu am avut loc. Eu am fost unul din jucătorii care mişcau piesele lăsându-le să se lovească una de alta. În acest regat al nopţii veşnice eu am fost singurul neafectat de lumina zile, un adevărat prototip al unei rase superioare .

Eu am fost într-adevăr originalul, născut din răutate şi durere, nu din sângele altora. Eu nu am putut fi mişcat din loc de pandantivele si crucifixele argintate şi aurite. Apa sfinţită a fost folosită fără să mă afecteze, sângele din venele mele nu a început să fiarbă la auzul rugăciunilor şi incantaţiilor. Imaginile false ce au fost create în jurul rasei mele m-au ajutat mai mult să înţeleg şi să învăţ despre natura umană cât şi despre latura mea criminală şi aducătoare de crunte chinuri şi cazne ale sufletului. Viaţa oamenilor se subţiază ca aţa de care atârnă greutăţi de nesuportat, adevăratul păcat ar fi să laşi această viaţă să ajungă singură la sfârşit, să nu fie nimeni care să o folosească în scopuri superioare pe care doar eu le pot înţelege.

Liniştea s-a aşternut asupra mea şi în jurul meu cu fiecare pas, cu fiecare privire, cu fiecare clipit al ochilor mei inumani de monstru. Dar liniştea a fost spartă odată cu apariţia ei. Acea fiinţă care reprezentase totul pentru mine, acea fiinţă căreia i-am promis că îi voi pune lumea la picioare şi că vom fi împreună până în ziua când doar puterea lui Dumnezeu ne-ar fi despărţit. Totul a fost la fel, ca în viaţa mea de dinainte, chipul, părul, vocea…

Dar nu a fost ea, creatura ce m-a blestemat cu acel pumnal de argint pe care mi l-a împuns în inimă. Nu a fost ea, vrăjitoarea care m-a închis în sicriul meu de piatră pe care mai apoi l-a legat cu vrăjile şi incantaţiile ei demonice. Şi nu a fost ea, această creatură după care eu am tânjit atât de mult, pe care am vrut să o omor şi să îi provoc toate suferinţele cărora eu am fost supus.

Liniştea mea a fost distrusă de acea bătaie constantă şi puternică a inimii mele când imaginile pe care le-am dorit uitate şi îngropate au început să sape, în mintea mea, din interior spre exterior, lăsându-mi gândurile şi amintirile să trezească în mine acea dorinţă arzătoare de a o avea, de a o face a mea. În mintea mea au apărut acele imagini ale chipului şi zâmbetului ei ce m-au înnebunit şi au dus la pierzania sufletului meu. Mi-am amintit acea atingere şi acea piele catifelata şi fină a mâinilor ei, am avut senzaţia că încă îi simţeam buzele moi ce le îmbrăcau şi se mişcau într-un mod tandru peste ale mele. Respiraţia ei sacadată peste chipul meu atunci când a rămas fără aer în urma săruturilor ineterminabile. Amintirea mâinilor ei pe gâtul meu, în părul meu, au început să stârnească în mine, din nou, acele sentimente, acea dorinţă, acea pasiune şi iubire infinită, lucrurile pe care eu le-am blestemat că m-au aruncat din zborul meu spre culmile extazului şi fericirii, în deşertul sterp al durerii şi suferinţei.

Am urât ziua când mi-a spus că mă iubeşte şi că vrea să îmi fie aproape până când moartea de va despărţi. Şi a avut dreptate, m-a transformat într-un mort viu, m-a despărţit de ea, m-a aruncat din lumea oamenilor. Şi am urât ziua când inima mea a început din nou să bată, când toată umanitatea care m-a dus pe căile greşite şi spre propria mea distrugere şi viaţă plină de regrete. Iar vocea ei, vocea ei, mi-a răsunat în urechi şi chiar la mii de kilometri distanţă, după ce am alergat speriat cât mai departe de ea… m-a făcut, fără să realizez, să mă întorc la ea.

Nu am putut să stau departe de ea, nu am putut nici o clipă să mă depărtez prea mult de această nimfă a purităţii şi frumuseţii, acea creatură care m-a făcut să tremur, să îmi pierd toată ura. Iar când ochii noştrii s-au întâlnit, toată ura din sufletul meu a dipărut, tot întunericul care îmi învăluia mintea s-a şters. Am stat în soare, privind-o, admirând-o, iubind-o.

Am stat şi am urmărit-o de la distanţă, am privit cum părul castaniu i-a fost răsfirat de vânt, lăsând să se vadă în bătaia vântului toată splendoarea acelei fiinţe atât de firave, atât de frumoase, atât de irezistibilă pentru ochii mei. Simt cum m-am pierdut, cum nu am mai stiut ştiu ce am vrut, ce am căutat. Am început să regret monstrul ce am fost, creatura nopţii ce am devenit, ucigaşul tăcut ce a apărut din lumea umbrelor.